Cu toate că s-au scurs peste 7.000 de zile de când s-a promulgat celebra lege de restituire a caselor naționalizate, se pare că cei care au dorit și încă insistă să beneficieze de prevederile ei sunt departe de a fi mulțumiți. Acest lucru rezultă cu prisosință din corespondența intensă purtată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în fruntea căreia s-a aflat sau încă se mai află vrânceanul nostru cel priceput, George Băeșu, și acesta la aproape un deceniu de când a preluat respectivă super funcție. În ceea ce privește Legea 10/ 2001, aceasta vine, într-un așa zis parcurs logic, după o altă lege încâlcită, anume Legea 112 /1995. O anomalie, zic numeroși cetățeni despre ultimul act normativ, pentru că astfel, întâi s-a permis chiriașilor să cumpere clădirea naționalizată în care locuiau de o perioada de timp, apoi s-a dat voie foștilor proprietari să solicite restituirea în natură a respectivelor locuințe. E clar că astfel s-au produs destule ciocniri juridice și administrative care au costat pe mulți îndreptățiți sau mai puțin îndreptățiți bani și stres. Un exemplu, dacă vreți, într-un sens apropiat este și cazul d-lui Klaus Werner Iohannis și cele una sau două case cu semn de întrebare despre care mass-media amintește uneori.
Revenind la legislația specifică, firesc ar fi fost ca cele două acte normative să fie adoptate invers, dar despre acest lucru să-i lăsăm pe juriști să-și bată capul, doar nu o să lămurească această problema niște mărunți arhivari. Așa că mai bine ar fi să încercăm să aflăm și să înțelegem cam ce a fost în trecut cu locuințele naționalizate, confiscate sau expropriate și în cele din urmă majoritatea demolate din ținutul nostru vrâncenesc, în special cele din Focșani, pentru că aici s-a aflat grosul acestora. Așadar, în anul 1950 guvernul Groza al nu știu câtălea a adoptat celebrul Decret 92/ 1950 pe baza căruia au ajuns proprietate de stat, în prima fază, aproape 10.000 de astfel de case, iar la noi în Vrancea vreo câteva sute. Decretul s-a completat ulterior cu ale acte normative conexe așa că numărul confiscărilor s-a dublat. Dar tovarășii nu au fost mulțumiți și sub cravașa lui Nicolae Ceaușescu au început seria temutelor decrete de expropriere și demolare care au îngrozit și mai tare o țară întreagă. Aceste acte, semnate cu îngâmfare de tiran, erau încadrate la vremea respectivă în regimul documentelor clasificate ca secret de serviciu și strict secret, de parcă prin intermediul lor se confiscau obiecte zburătoare neidentificate și nu casele unor persoane nefericite și terorizate care ulterior erau cocoțate la bloc, în niște apartamente de câteva zeci de metri pătrați, în care puteau medita în liniște la vechea lor curte și grădina transformate în proprietate socialistă.
Li s-au mai acordat și despăgubiri în bani, despăgubiri stabilite în baza unor norme de evaluare standard, așa că mare lucru nu au căpătat nici din acest punct de vedere. Sume încadrate între 20.000 de lei și, să rotunjim, 80.000 de lei nu erau extraordinare pentru că, înainte de toate, proprietatea lor putea valora și de 4 ori mai mult iar cu banii respectivi nu puteai întreprinde cine știe ce. Cumpărături nu prea aveai unde face, la autoturism așteptai 3-5 ani, altă casă nu mai aveai voie să achiziționezi, așa că cel mai bine banii intrau într-un cont de economii la C.E.C. în așteptarea unor vremuri mai bune care, cică, s-au împlinit în 1990, când respectivii bani s-au devalorizat înt- o noapte ca Făt-Frumos din poveste, doar că în sens invers. Peste 5 ani a venit legea 112 /1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la dată de 22 decembrie 1989. În fine, pe 8 februarie a urmat celebra lege 10/2001 care a suferit numeroase modificări și actualizări până la zi, toate acestea aducând destule dureri de cap celor mai mulți dintre posibilii beneficiari care au crezut că treaba retrocedărilor în natură, mai ales cea a măsurilor reparatorii, sunt floare la ureche. Asta în teorie, pentru că din punct de vedere practic, la noi, în târgul Focșani, exemple de retrocedări găsim destule, unele care au avut un efect pozitiv, altele dimpotrivă.
Așadar, pe Bulevardul Gării, Casa Alaci, azi Secția de Istorie a Muzeului Vrancea va deveni o podoabă în urmă reparațiilor, la fel și imobilul de vis-a-vis, cunoscut drept Casa Damian, cumpărat de un cunoscut om de afaceri. În schimb, Casa Longinescu de lângă aceasta este un exemplu de așa nu. Despre Casa Ibrăileanu, devenit hotel Green Park, ar fi mândru chiar și proprietarul care a edificat-o. Pe strada Republicii, sediul Metex este o bijuterie și nici casa zisă Ferhat nu arată rău. În zona străzii Cuza Vodă treburile sunt nițel mai complicate, la numerele poștale 4 și 6 orice focsănean putând admira urâtul în toată splendoarea lui, adică două case monument istoric identificate sub titulatura Macridescu, deși tainele din spatele retrocedării lor sunt cu mult mai profunde decât le putem bănui. De asemenea, pe str. Simion Bărnuțiu unele edificii retrocedate se pare că au o șansă de supraviețuire, precum Casa Zaharia de lângă casieria CUP. Mai departe, spre nord, casa Apostoleanu, cea donată consiliului județean, așteaptă cu nerăbdare fondurile europene salvatoare, așa cum au venit în cazul Casei Tatovici. Și așa mai departe, prin oraș mai sunt destule exemple cu toate că Focșaniul a avut de-a face cu cele mai cumplite demolări din România, iar dacă mai dura puțin regimul comunist nu mai puteam admira nici măcar o căsuță la periferie, darămite în zona centrală. Florin Dîrdală – Arhivele Naționale Vrancea
