La pas cu închipuirea prin trecutul județului nostru

0
155

Cu siguranță, pământurile ce alcătuiesc azi teritoriul județului Vrancea nu sunt cele mai frumoase din țară dar nici cele mai urâte. Adică, cam la fel ca România despre care școala din vremea comunistă propovăduia că este cea mai armonioasă și fericită țară din lume, semănând cu un buchet de flori ce-și are rădăcinile scufundate în apa Mării Negre. În realitate, România nu a fost, nu este și nu va fi cea mai atrăgătoare țară de pe mapamond însă, sigur, este mai minunată decât numeroase alte puncte geografice ale Planetei, așa că ne putem bucura atât de ea dar, de ce nu, și de frumusețile județului în care ne-am născut și trăim și pe care-l putem lăuda când e cazul dar îl și putem critica atunci când acest lucru este necesar.  Așadar,  într-o  călătorie imaginară îmbinată din crâmpeie de trecut și secvențe din prezent,  județul Vrancea se poate prezenta, să zicem, începând cu Valea Milcovului. Râulețul de la care își trage numele nu este cine știe ce apă, nu este vreun Olt sau Siret, dar a reprezentat pentru poporul român un reper geografic foarte important pentru că sute de ani a despărțit pe frații de o singură limbă, credință și obiceiuri.

Istoria lui și a satelor pe lângă care șerpuiește a fost scrisă de oameni mai iscusiți (Tiroiu, Giurgea, Deșliu) și e greu să-i depașim, așa că pentru moment putem alege cel mult să mergem la întamplare cu ochii minții pe făgașul acestei ape, de exemplu spre amonte, acolo unde putem găsi pitoreasca comună Broșteni și cum arătau în urmă cu o sută de ani bisericile și scolile de acolo. Pentru că drumul către Andreiașu la începutul veacului trecut era mult mai dificil decât în prezent, ne putem ajuta cu o excursie întreprinsă în perioada interbelică de fostul prefect Vasile Tiroiu, cel care, însoțit de persoane de diferite vârste, a ajuns până la satul Răchitașu mergând de-a lungul Văii Milcovulului, prin defileul crestat de-a lungul mileniilor de apele acestui râu neînsemnat dar uneori mai furios decât marea. Excursioniștii au  călcat și pe pajiștile Muntelui Răiuț, pline cu turme, prin poienile cu fân înalte până la brâul omului, au urcat prin apropierea Focului Viu până la primăria și școala din Andreiașu de Sus dar sigur au trecut și au privit la biserica și școala din satul de jos cu acelasi nume, Andreiașul. De mult timp, centrul comunei se găsește în partea stângă a Milcovului, la Andreiașul de Jos, pentru că la satul cel de sus se ajungea mai greu în trecut iar la vremea când Milcovul venea vijelios nici nu se mai putea trece cu săptămânile în partea cealaltă. Din acest motiv, în istorie,  Andreiașul de Sus a fost comună de sine stătătoare, dependentă de fostul județ Râmnicu Sărat iar Andreiașul de Jos, aparținând  fostului județ Putna, a reprezentat un simplu sat în cadrul comunei Reghiu.

Lăsând la o parte zona, cu dealurile înalte printre care curge râul analizat de față, ne putem și noi, și cei din vechime, întoarce, opri și delecta cu podgoria veche și nouă a Vârteșcoiului și a Faraoanelor, unde  sediile administrative, școlile și lăcașurile de cult, așa cum erau ele altădată,  sigur ar fi atras privirile celor ce le vedeau pentru prima dată. Dar călătorii, îndrumați sau nu de prefectul amintit mai sus, ar fi admirat, pe lângă podgoria cea întinsă a regiunii, și conacele locului, anume cunoscute după foștii proprietari ca Simionescu Râmniceanu sau  Duiliu Zamfiresu. Primul este cel despre care lumea literară nu ezita să-l asemuiască cu Tănase Scatiu, personajul principal al celor mai bune romane semnate de titularul celui de al doilea conac din zonă, și anume diplomatul, poetul, romancierul și omul politic Duiliu Zamfirescu. Totodată, drumețul sau drumeții ar fi intrat cu siguranță în cel mai fălos minipalat dintre vii, cel al familei Păcleanu, care rezistă și în prezent, cu tâmplăria devastată și fațada neîngrijită, dar care nu se dă bătut în fața vremurilor noi și nici nu pare că vrea să dea vreun motiv proprietarilor că ar trebui demolat. Întorcându-ne la firul apei noastre, aceasta uda în aval marginile satului Florești, în prezent localitate componentă a comunei Câmpinenanca. De-a lungul așezării, cele mai ochioase edificii ar fi fost tot primăria, școala și biserica, conform fotografiilor alăturate, dar cea mai interesantă clădire din trecut era reprezentată de un Ateneu, zis parohial, care nu se mai întâlnea prin alte comune din judet.

Tot așa, mai departe,  Valea Milcovului străbate comuna Golești, despărțind-o de Focșani, și intră pe teritoriul comunei Milcov care, din 1968 până în 2004, a conținut și satele Răstoaca și Gologanu. În prezent, acestea au redevenit comune iar Milcovul, fost Risipiți, cum i se mai spunea, poate fi cunoscut mai bine din monografia localității,  de unde se poate afla că aici era centrul puterii economice a unei familii celebre în vremurile demult apuse, anume Robescu, bine cunoscută nu numai printre clăcașii acestor pământuri, ci și de lumea „scuturată” de la Focșani, Sinaia și inclusiv de la Galați. Mai mult, un membru a poposit și pe la București, acolo unde a lăsat și o stradă cu numele său și amintirea unui mandat de primar. La final, Milcovul curge din ce în ce mai liniștit și mai secătuit de puteri prin localitatea Răstoaca, unde se și varsă în Putna al doilea râu ca mărime din județ, după Trotuș, și cea mai importantă apă din Vrancea, cu un traseu neîntrerupt de la izvoare până la vărsare. Întalnirea celor doua cursuri de apă simbolice ale ținutului nostru (Putna și Milcov) se petrece la o azvârlitură de băț de pădurea Dumbrăvița, cea care a fost cât p-aci să încapă pe mâini nepotrivite, cam după același scenariu care a funcționat ireprosabil în cazul pădurii Petrești. Florin Dîrdală – Arhivele Naționale Vrancea

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Comentariul dvs.
Numele dvs.