In urmă cu 30 de ani s-a emis Decretul Lege nr.118/1990, act normativ care stabilea pentru prima dată în România posibilitatea ca persoanele care au suferit cumplit în timpul dictaturii comuniste să beneficieze (în primul rând ei, iar dacă nu mai trăiau, cel puțin urmașii lor) de o mică recompensă care să le aducă puțină alinare pentru anii grei prin care au trecut. La acea dată, în Vrancea, comisia numită special pentru aplicarea acestui act normativ a stabilit că aproximativ 1.700 de vrânceni au suportat chinuri de neimaginat în inchisorile comuniste, domiciliu forțat și la muncă silnică, cu care au fost condamnati pentru fapte „groaznice”, precum  opoziție față de colectivizarea agriculturii și alte asemenea infracțiuni politice teribile, incât, pe bună dreptate, se poate întreba oricine – Ce or fi gândit funcționarii regimului comunist atunci când au dat respectivele pedepse ?! Probabil au hotărât așa ca să nu ajungă și ei în aceeași oală, altfel nu se poate explica de ce regimul de așa zisă democrație populară a putut săvârși asemenea monstruozități care vor reprezenta o pată de neiertat pe umerii clasei conducatoare comuniste și nițel pe  întregul popor care trăia ceva mai adăpostit decât nefericiții încăpuți în ghearele justiției proletare. Oare șoselele, drumurile, C.A.P-urile,  fabricile, canalele etc, nu puteau fi realizate decât doar în acest fel: adică închizând , torturând și punând deținuții politici la muncă ? Ce rost mai aveau barajele, topitoriile, hidrocentralele, termocentralele și alte asemenea stabilimente industriale dacă ele erau realizate cu sângele nevinovat al opozanților regimului ? Se dorea o Românie industrializată și modernizată, dar cu ce preț? Oare lumea civilizată a procedat la fel? Zgârie norii sau Canalul Suez au fost realizate   tot cu arestați politic? Probabil că nu. Dar aceste discuții  își pot găsi locul la o altă șezătoare, nu în cateva rânduri funcționărești.

Iată cum apar câteva exemple din viața unui persecutat politic în plină vacanță de reeducare, reconstituite din arhive – Dosar Oancea Dumitru – decedat la momentul emitării D L 118 /1990, în care soția solicită pensie de urmas ce se cuvine după defunctul ei soț, arestat la data de 15 mai 1948, trimis prin niște locuri „pitorești” cum ar fi punctul de lucru Canalul Dunăre Marea Neagră, punctul de lucru Valea Neagră, Ocnele Mari, Aiud și așa mai departe. Și mai interesante în respectivul dosar apar datele din cărțile poștale  expediate din așa zisa excursie, dar nu cum probabil că am trimis și noi sau am primit de pe la mare sau munte, ci cu rânduri înghesuite și chinuite și aspecte de viața amară, fie dintr un loc „ select”, fie din altul. Iată câteva mostre: „Dragă tată și mamă – 1 oct 1948 – Tot ce vă pot spune e că sunt sănătos, singura mulțumire ce o pot avea aici. Vă mulțumesc pentru oboseala că mi-ați adus pachetul, iar pe 15 octombrie vă rog să vii din nou, tot matale tată, că poate o scăpăm( de fapt a scăpat peste 6 ani, cu încă un bonus de 4 ani din 1958 până în 1962) și să-mi aduci niște caș de oi, dacă se va găsi, sau brânză, puțin zahăr, magiun, pesmeți de pâine, 20 de pachete Naționale , niște DDT(substanță pentru păduchi) și puțin rachiu chicuș (foarte tare) că nici nu le mai știu gustul de când nu le-am mai văzut. Așa să faceți”. Altă mărturie a suferinței  începea așa: „Dragă Mina (soția), am primit cele ce mi-ai trimis, precum și scrisoarea. Eu sunt bine sănătos și aștept ziua eliberării ( scria asta la 8 februarie 1949). Te rog să nu-mi mai scrii numai din obligație și dacă tot faci asta de placere, te rog să-mi scrii cât mai multe despre copii și altele de pe lângă gospodărie, dacă încă nu v-au dat afară din casă (odată cu arestarea s-a dispus și confiscarea bunurilor)”. Așa sunt cam toate cele câteva zeci de cărți poștale, cu două lucruri esențiale în cuprinsul lor. Pe de o parte roagă să i se trimită cele 3 kg de alimente la care avea dreptul într-o tură în detentie, la un sfert de an, iar pe de altă parte încerca să afle cât mai multe despre toate lucrurile din casă și despre toți membrii familiei, asta în condițiile în care, tot o dată la un sfert de an avea dreptul să trimită și să primească o singură carte poștală, cu un format bine știut și minuscul, de 10 pe 6 centimetri, așa că prea multe nu se puteau înghesui pe această mică suprafață. Și încă multe  grozăvii se mai pot afla din cele 1.700 de dosare păstrate la Arhivele Naționale Vrancea, dar fiind aspecte de ordin personal acestea se pot aduce, cel mai corect, la cunoștința  doar a celor îndreptățiți, adică urmașilor care, iată, printr-o nouă lege promulgată de curând pot beneficia de câteva noi avantaje față de cele stipulate în textul vechi al decretului lege 118/1990. (Florin Dîrdală – Arhivele Naționale Vrancea).